cuca-jurnal de zile bune

Anul ăsta împlinesc 57 de ani.  Arată ciudat și când scrii și când pronunți.  Practic, am încă 16 ani și nu vreau să mă gândesc mai departe. Sunt născută și crescuta în București, îmi umbla prin vene toate străzile, parcurile, cinematografele, cârciumile.  Oh, da, cârciumile alea mici și pline de fum, de râsete și de vinul casei. Șuetele cu prietenii când nu aveam telefoane mobile care să fie o prelungire a mâinii.  Când ne știam mișcările și privirile și când nu era nevoie de un mesaj pe whats up în care să spunem cum ne simțim.   M-am revăzut zilele trecute cu doua dintre cele mai vechi prietene, după mulți ani și am vrut să mergem pe urmele tinereții noastre, într-un București cu miros de primăvară, schimbat și totuși același, în care ne-am căutat pe noi și nu am mai găsit nimic.   Prin anii 92 mergeam la Casa Țărănească, un restaurant mic, la intersecția străzilor Călușei cu Traian, o casă mica, din alte vremuri, unde se manca decent și und...

Daca m-ar mai ține genunchii, aș merge la toate concertele lumii.  Mi-aș lua bilete cu multe luni înainte și nici că mi-ar pasa dacǎ ar mai merge cineva cu mine.  M-aș arunca în mulțime ca o vedetǎ și mi-aș face selfie-uri ca o psihopatǎ.  Dorința asta de adrenalinǎ îmi vine din adolescențǎ, când eram nelipsitǎ de la cântările lui Păunescu de la Polivalentǎ sau de la PMT-ul lui Moțu. Eram șmecheră, chiar aveam pe vremea aia un iubit căruia toată lumea îi zicea Moțu. În universul lui părea imposibil să mai existe un alt Moțu, el fiind doar un băiat frumos și atât, cu mare lipici la fete. Porecla i se trăgea evident de la parul care îi venea mereu în ochi, așa îi spuneau bunica-sa și sora-sa, doua femei mititele și obsedate de curățenie, care îl priveau că pe un zeu și care făceau cea mai bunǎ plăcintă de dovleac. Eu, o superficialǎ de micǎ, îl purtam ca pe un trofeu în lungile plimbări pe Calea Moșilor. Ne-am despărțit într-o toamnǎ, fară prea mari remușcări, nu ne...

    Dacă m-ai fi ascultat, acum nu am fi stat in colțul ăsta de lume, străini de tot ce ne inconjoară, doar cu amintirile si pozele si cărțile pe care le-am cărat după noi, crezând că vom găsi in ele adevărul și fericirea și liniștea și bunătatea și apropierea de noi înșine, acei noi, așa cum am fost când eram singuri în garsoniera aia mică din Tineretului, unde atunci când era vânt, tabla de la acoperiș bătea ca un dangăt de clopot care ne amintea de bisericuța aia albă din sat, unde m-ai dus să-mi spui că mă vei iubi toată viața, viață pe care am inceput-o atunci, în vara aia ploioasă după ce ne-am dat examenele și când ne-am întâlnit întâmplător, tu nu mai erai cu tipa aia blondă după care înnebunise jumătate din București  când ieșeai cu ea in oraș,  dar ea voia să se mărite bine, nu concepea viața fără vilă și călătorii de trei ori pe an, atunci m-ai văzut pe mine in sfârșit, după un an intreg în care te urmăream cu privirea când jucai baschet și aveai...

La  geam Când  a  plecat  prima  oarā  de  acasā ,  Scândurā  avea 13  ani .  Furase  to ți banii de întreținere pe care maică-sa îi ținea in volumul 2 din Torente. Își îndesase două tricouri și niște  pantaloni într-un rucsac verde , plus o sticlă de apă și  niste  sendvișuri. În ziua aia de primăvară- pentru că fugea doar primăvara- când tot orașul mugea, când iți venea să fugi in pădure și să te tăvălești în pământul crud, a luat primul tren  catre  satul dintre dealuri  ș i a ajuns spre sear ă  in casa bunic ă - sii  dinspre tat ă , o femeie  prapadit ă , mic ă ș i slab ă , care nu-l  intreba  niciodat ă , nimic.  A stat dou ă  zile in care nu a vorbit cu nimeni, dou ă  zile in care a stat  intins  in livad ă ,  urmarind  norii. A m â ncat doar ni șt e  branz ă   s ă rat ă  si  cateva  ou ă  ...