931 km Aproape un an întreg am străbătut zilnic aceșți kilometri. Dimineață când mă trezeam, seară înainte de culcare. Pe ecranul albastru al telefonului, pe o aplicație pentru care sunt recunoscǎtoare că există. 931 km între mine și copilul cel mare. Un drum ca o panglică lungă, primită în dar când a decis să plece să învețe lucruri în altă țară. Nu ești niciodată pregătit pentru această despărțire, prima dintr-un lung șir. Am stat împreună opt zile înainte de a o lasă acolo, pe peronul ăla din fața gării, și nu am știut cât poate să fie de greu. Am avut multă treabǎ în zilele de dinaintea plecării, să găsim cazare, apoi să cumpărăm perne și așternuturi, să umblăm prin cartier să vedem cum e, să ieșim noaptea împreună în centru, să mergem la facultate, doar seara când ne băgăm în pat și îi ascultam respirația ușoară, mă apuca panica neștiind cum o să-mi gestionez emoțiile. Dacă mă uit la pozele din săptămâna aia văd multă căldură și afecțiune între noi, poate pentru ...
Anul ăsta împlinesc 57 de ani. Arată ciudat și când scrii și când pronunți. Practic, am încă 16 ani și nu vreau să mă gândesc mai departe. Sunt născută și crescuta în București, îmi umbla prin vene toate străzile, parcurile, cinematografele, cârciumile. Oh, da, cârciumile alea mici și pline de fum, de râsete și de vinul casei. Șuetele cu prietenii când nu aveam telefoane mobile care să fie o prelungire a mâinii. Când ne știam mișcările și privirile și când nu era nevoie de un mesaj pe whats up în care să spunem cum ne simțim. M-am revăzut zilele trecute cu doua dintre cele mai vechi prietene, după mulți ani și am vrut să mergem pe urmele tinereții noastre, într-un București cu miros de primăvară, schimbat și totuși același, în care ne-am căutat pe noi și nu am mai găsit nimic. Prin anii 92 mergeam la Casa Țărănească, un restaurant mic, la intersecția străzilor Călușei cu Traian, o casă mica, din alte vremuri, unde se manca decent și und...