La geam

931 km

Aproape un an întreg,  am străbătut in fiecare zi, cu gândul,  aceșți kilometri. Dimineață când mă trezeam, seară înainte de culcare. Pe ecranul albastru al telefonului, pe o aplicație pentru care sunt recunoscǎtoare că există.

931 km între mine și copilul cel mare. Un drum ca o panglică lungă, primită în dar când a decis să plece să învețe lucruri în altă țară. 

Nu ești niciodată pregătit pentru această despărțire, prima dintr-un lung șir. Am stat împreună opt  zile înainte de a o lasă acolo, pe peronul ăla din fața gării, și nu am știut cât poate să fie de greu. 

Am avut multă treabǎ în zilele de dinaintea plecării, să găsim cazare, apoi să cumpărăm perne și așternuturi, să umblăm prin cartier să vedem cum e, să ieșim noaptea împreună în centru, să mergem la facultate, doar seara când ne băgăm în pat și îi ascultam respirația ușoară, mă apuca panica neștiind cum o să-mi gestionez emoțiile.

Dacă mă uit la pozele din săptămâna aia văd multă căldură și afecțiune între noi, poate pentru că amândouǎ voiam să lungim zilele și să le dăm o însemnătate. Poate pentru că reprezintă un “înainte” și “după”.

 Am citit în zilele alea de dinainte de plecare cartea “ Stradă Charing Cross nr 84” de Helene Hanff, o corespondență prețioasă între doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată și m-a ajutat foarte mult pentru că exact despre asta e vorba, distanța - oricât de mare ar fi- nu are nici o importanță pentru oamenii care se iubesc.

Dar trebuie îmblânzită cumva. Prin scrisori, scrisori scrise de mânǎ, prin apeluri video în care gătim împreună același lucru, prin mesaje vocale, multe mesaje vocale, poze, pachete trimise cu dpd, în care pui lucrurile alea inutile care contează mai mult decât orice.

Când pleacă unul dintre copii de acasă, tot ecosistemul se schimbă. Știi că e normal, că e un parcurs firesc, că așa trebuie să fie, că trebuie să îi dai spațiu, că trebuie să fii acolo, că oricum nu ai ce face, bla, etc etc. E ceva firesc și totuși nu e ceva firesc. Firescul pe care ți-l dorești e ăla în care deschizi ușa camerei și ea doarme într-un dezastru absolut care te enervează de fiecare dată. Firescul e când strigi să vină la masă și vine după ce mâncarea s-a răcit și nici că îi pasă. Firescul e când îți zice te rog calcă-mi și mie bluza asta că plec în cinci minute sau firescul mai e când cureți două kilograme de cartofi ca să îi prăjești și apoi să razi brânză deasupra și să fie devorați cât ai bate din palme.

Toate astea nu se mai întâmplă și atunci deschizi telefonul să vezi pe unde e și vezi iar 931 km. Deschizi google maps și te plimbi pe stradă al cărei nume nu îl poți pronunță.

Nu vrei să suni nici prea des că să nu devii enervantă. Nici nu te poți duce lunar acolo că e complicat, cu jobul, cu banii, cu tot. Aștepți. Exersezi ceva ce nu ai avut niciodată: răbdarea.

Ești prezentǎ pentru ceilalți din casă, ai prieteni, ai cărți, ai muzică, ai filme, ai seriale, ai job, te înfurii că nu mai poți scrie, ai insomnii, te îngrași, încerci să faci mișcare și nu îți iese, planifici vacanță de vara, trăiești.

În curând începe un alt capitol.

Nu vor mai fi 931 km, încă nu știu numărul exact de care să mă agăț pentru următoarele 6 luni, vom afla curând.