Ce am ales acum un an

Acum un an imi scriam demisia.Am facut-o de ziua mea.Ca un cadou.Am facut-o dupa doi ani lungi si grei,in care imi propuneam in fiecare saptamana sa ma rup de viata pe care o duceam si care ma facea nefericita.Mi-a fost atat de frica,incat nu ma puteam gandi decat la lucruri care acum imi par atat de stupide,ce o sa zica lumea,daca ma voi plictisi,cum ma vor privi prietenii,cum o sa ma descurc cu banii,ce o sa fac la pensie...
In anii astia in care m-am tot gandit si razgandit,am devenit insomniaca,nervoasa,cu schimbari bruste de comportament,atent mascate de ochii lumii.Am devenit o persoana necunoscuta mie.O persoana pentru care nu simteam altceva decat mila.O persoana care se bucura din ce in ce mai rar.As putea sa scriu pana dimineata despre ce tot simteam sau mai ales despre cum NU mai simteam nimic.
Asa ca am facut-o.Si a trecut un an si nu am regretat nici o secunda.
Intotdeauna am fost o persoana independenta.Apreciez asta la o femeie si cred ca e un statut la care trebuie sa aspire fiecare.Banii sunt buni in masura in care iti aduc multumire si nu cand ii folosesti sa-ti astupe niste nefericiri.Dar cand independenta exterioara ti-o astupa pe cea interioara,exista o problema.Ajunsesem intr-un punct in care simteam ca ma pravalesc pe dinauntru.Nu mai eram libera.
Asist din ce in ce mai des la tot felul de dezbateri privind tot felul de subiecte,familie vs job,oameni care au copii vs oameni care nu au copii si cuvantul care iese la suprafata ca uleiul si care pe mine ma oboseste ingrozitor este echilibru.Adica daca tu ca mama nu gasesti formula magica, care sa te ajute sa te imparti intre un job si casa,se cheama ca esti neputincioasa si nu stii sa-ti manageriezi timpul si nu esti competenta nici intr-o parte si nici in alta.Si trebuie sa fii judecata.
M-am spalat de toate prejudecatile astea.Pentru mine a contat cel mai mult timpul.Timpul meu,al copiilor mei,al barbatului meu,al mamei mele.Felul in care eu ma daruiesc lor.Timpul meu.Moneda cea mai de pret.
Nu am putut sa obtin echilibrul de la 7 seara in sus.Nu am vrut sa populez existenta copiilor cu oameni straini in casa,deghizati in bone,menajere sau mai stiu eu ce.Iar banii,banii mi-au aratat respectul lor in toata perioada asta.Pentru ca nu i-am mai irosit si pentru ca i-am inteles.
Acum dorm uneori la pranz.Citesc o carte in parc.Vad un film bun.Ma joc cu copiii.Fac mancare.Nu mai mancam pe fuga,de la Burebista sau ceva luat pe repede inainte de la Mega.Nu mi-am mai cumparat haine si nici nu am bagat de seama.Am facut downshifting.M-am "retrogradat" la o viata mult mai simpla si mai buna.Ii cunosc pe toti prietenii copiilor mei.Uneori le fac briose sau biscuiti.Am vorbit cu mama anul asta cat n-am vorbit in ultimii 5 ani.
Pot sa fac asta cu ajutorul sotului meu.Pentru ca a inteles ce ne trebuie si pentru ca nu-si doreste sa-si schimbe masina din 3 in 3 ani si nici sa stam intr-o super vila pentru care sa fim datori la banca 30 de ani.Pot sa fac asta pentru ca am o rezerva care-mi permite sa functionez autonom o perioada buna in cazul in care se intampla ceva.Pot sa fac asta pentru ca nu ma sperie cuvantul "casnica".Pot sa fac asta pentru ca eu cu mine nu ma plictisesc.

Si vorba lui chirila

În fiecare zi îmi spune cineva cât sunt de fericit
Că viaţa o trăiesc din plin pentru că am mobil şi-s conectat
Maşină de spălat şi expresor, televizor cu ecran plat, calculator
Şi-s special că am un  card  cu numele pe el
Cu care în curând o sa-mi cumpăr casa  pe pământ
Şi cu garaj, 2 maşini si-un rottwailer în curte
Şi voi primi nevastă urâtă şi cam proastă
Şi doi copii la şcoală americană
O bonă care mi-e amantă şi mă înşeală şi care vrea la sală
Suntem cu toţii o comunitate de vise sfărâmate în mii de rate
De vise sfărâmate în mii de rate