Am gasit intr-un caiet vechi,o poezie scrisa de Rainer Maria Rilke: Se numeste Toamna: Cad frunzele, cad ca din depărtare, de parcă vestejesc grădini în ceruri, cu gesturi de negare cad, de-a rândul. Iar nopţile, cum cade greu pământul din toate stelele, într-o însingurare. Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată. Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine, Si totuşi, este Unul care ţine nespus de blând, pe mâini, căderea toată
despre viata: maica,nicicand n-a fost sa nu fie intr-un fel... (din folclor)