Frica de bătrânețe.
Nu cred că este un subiect despre care se vorbește puțin. Din contrǎ , se vorbește mult și prost, și toate discuțiile astea mă duc cu gândul la filmul „Death become her” și mă gândesc că așa vom sfârși și noi, la finalul acestor timpuri în care ridurile au devenit atât de înspăimântătoare încât simțim nevoia să ne ajustăm pe ici pe colo sau chiar să ne dăm un reset complet în saloanele de înfrumusețare.
Nu există să deschid Facebook, Instagram sau TikTok și să nu mi se reverse în față ochilor zeci de sfaturi și reclame despre ce ar trebui să faci că să îți păstrezi tinerețea cât mai mult. Acele odioase „hăul”-uri ( cu odioasă extensie GRWM) în care vezi cum puștoaice îți bat cu unghiuțele alea că niște sabiuțe în cine știe ce sticluțe sau chiar doamne stilate care repetă în buclă cum să te machiezi, cum să te demachiezi, în ce ordine să îți pui cremele pe față, cum să te masezi, cum să mănânci, cum să dormi, cum să stai în lumina soarelui, cum să respiri.
Oare când am ajuns aici? Când s-a întâmplat să ajungem să fim obsedate de ridurile noastre? Să avem masca asta continuă pe față în speranța că lumea o să spună: moama, ai văzut-o pe „x”-uleasca ce bine arătă? Cui îi pasă dacă ți-a căzut față sau dacă ți s-a adâncit un rîd? Când te bagi seară în pat eșți alt om? Văd în jurul meu mult plastic, sigur, plastic is fantastic, dar simt că se schimbă complet axa tinerețe-bătrânețe ( și viața fără de moarte).
Am discutat mult pe tema asta, cu prietenele mele, cu fetele mele și a reieșit că am prejudecăți și că judec femeile care își pun acid în buze. De vreo două ori am fost foarte aproape să fiu bătută la propriu pentru că am comentat. Sigur, puteam să mă abțîn, dar curiozitatea mea este atât de mare și gură mea fără acid vorbește uneori independent de voința mea. Vreau doar să știu motivele pentru care o femeie își pune buze de plastic, chiar vreau să știu asta. Este o formă de frumusețe pe care eu nu o înțeleg? Este o nevoie pe care nu o intuiesc?
Poate sunt deja mult prea în vârstă și chiar nu mai sunt capabilă să înțeleg anumite lucruri. Mă gândesc la toate femeile din viața mea, la mama, la prietenele mele și niciodată nu am perceput că fiind o catastrofă faptul că îmbătrâneșți, că te transformi, că imaginea din oglindă nu mai coincide cu imaginea pe care o ai tu în cap. Mereu am crezut că te opreșți la o anumită vârstă și că totul se oprește acolo și că de fapt gravitezi în jurul acelei persoane. Că poți acceptă că te transformi în exterior, nici nu ai încotro de fapt, poți doar să încetinești transformarea și să îți dai voie să te joci cu acea altă persoană care apare în oglindă.
Mă uit de multe ori în vitrine când merg pe stradă și văd că nu mă mai locuiesc doar eu, o văd uneori pe mama, alteori pe bunica-mea, alteori pe mine la 15 ani. Le văd pe fetele mele într-o altă versiune.
Intuiesc schimbările care vor veni. În unele dimineți le și simt și mă îngrijorez. Alteori simt că de abia încep să trăiesc.
Am deviat. Vreau doar să spun că mă deranjează spaima asta pe care o simt în ochii femeilor de pe stradă. Strădania asta expusă în social media. Sfaturile influeceritelor. Dispariția babelor autentice, alea cărora nu le pasă prea mult că o să dea nas în nas cu moartea la un moment dat. Mi-e dor de rujul care depășește conturul buzelor. Mi-e dor de ojă dată inegal pe unghii într-un balcon duminică dimineața.
Poate că la un moment dat o să descoperim că putem trăi peste o sută de ani și că o să arătăm că la 30. Că lumea o să fie un loc populat doar de chipuri întinse și fără riduri. Că ridurile o să fie interzise și dacă îndrăznim să îmbătrânim o să fim deportate în orașe construite special pentru bătrâni.
Mi-a zis cineva zilele astea că nu înțelege de ce nu îmi astup ridul dintre sprâncene. Că arăt a femeie necăjită. Că poate ar trebui să îmi astup și ridurile verticale de deasupra buzei superioare. Ai arată mai tânără, mi s-a spus. În primul rând între sprâncene am o cicatrice care se poate confundă cu un rîd ( am și ridul ăla enervant acolo, dar ce se vede este cicatricea) și nu vreau să o astup pentru că îmi aduce aminte de seară în care am vrut să o sperii pe mama și pentru că am alergat să mă ascund de ea, am dat cu capul de tăblia patului. În cicatricea aia e țipătul maică-mii pe care cu adevărat am speriat-o când m-a văzut cu sângele șiroind.
Iar ridurile de la gură le am de la fumat în principal. De la cât am ras probabil, de la cât am țuguiat buzele când am făcut pe nebună, nu știu, sunt acolo și le las în pace. O să sape și mai adânc în buza mea superioară până când o să o înghită cu totul.
Mi-ar plăcea să îmbătrânesc lângă femei cu riduri. Să ne facem mășți cu albuș de ou și miere. Să ne tăiem unghiile scurt de tot și să ne facem sprâncenele cu creionul. Să bem un șpriț și să ne spunem dragă, dar tu nu îți arăți vârsta:) Să trăim fără frică. Și fără plastic. Să părem niște femei necăjite care au cicatrici care se confundă cu niște riduri. Să călărim noaptea din față noastră că niște vrăjitoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu