Tra-pa-ne-le

Daca m-ar mai ține genunchii, aș merge la toate concertele lumii. Mi-aș lua bilete cu multe luni înainte și nici că mi-ar pasa dacǎ ar mai merge cineva cu mine. M-aș arunca în mulțime ca o vedetǎ și mi-aș face selfie-uri ca o psihopatǎ. Dorința asta de adrenalinǎ îmi vine din adolescențǎ, când eram nelipsitǎ de la cântările lui Păunescu de la Polivalentǎ sau de la PMT-ul lui Moțu. Eram șmecheră, chiar aveam pe vremea aia un iubit căruia toată lumea îi zicea Moțu. În universul lui părea imposibil să mai existe un alt Moțu, el fiind doar un băiat frumos și atât, cu mare lipici la fete. Porecla i se trăgea evident de la parul care îi venea mereu în ochi, așa îi spuneau bunica-sa și sora-sa, doua femei mititele și obsedate de curățenie, care îl priveau că pe un zeu și care făceau cea mai bunǎ plăcintă de dovleac. Eu, o superficialǎ de micǎ, îl purtam ca pe un trofeu în lungile plimbări pe Calea Moșilor. Ne-am despărțit într-o toamnǎ, fară prea mari remușcări, nu ne potriveam. Mi-a părut rău doar de plăcinta cu dovleac. Mă gândesc daca să scriu aici ce era PMT-ul și cine era Moțu. Cei de vârsta mea ar putea spune, hai, nu te da mare, toatǎ lumea știe de ei, am fost și noi acolo, ce, nu mai știi? Stăteam pe scările de la Bulandra cu gura căscată de doua ori pe săptămână și ajungeam acasă atât de fericita încât nu-mi pasa de certurile maica-mii. Ar trebui să am bunul simt și să-mi aduc aminte toate poveștile, înainte de a-I face viața un coșmar Mariei. Dar Maria nu l-a ascultat niciodată pe Moțu , de asta nu ar înțelege niciodată spaima mea când vine din Control sau de la un chef unde se pun trapanele. Că e trap și apoi vin și trapanelele, hop și ele, eu înțeleg doar partea cu “ nelele” , și îmi place să pronunț tra-pa-ne-le, mi se pare un cuvânt caraghios și cu ritm. Am început să scriu aici cu gândul la festivalul de la Costinești. Mi-au intrat pe tiktok niste secvențe de acolo, cu chiloții în vine ai lui Khalifa Wiz (!). Nu zic nimic de joint, joint-uri sunt în toate liceele, în toate parcurile, în toate cluburile, la toate balurile bobocilor. Să nu fim ipocriți. Mă gândeam totuși de ce m-am enervat? Că se trăgea de prohab și că sārea că un țap logodit? Că nu are noimā ce cantā? Că nu are voce? Cine mai are voce în ziua de azi și cine mai cantā cu adevărat? Că am îmbătrânit și că nu înțeleg muzica din ziua de azi? Că mi-e ciuda că mă doare spatele și că azi ar fi trebuit să fiu la EC dar nu am vrut să dorm în cort? Ascult muzica în fiecare zi, am grupat și etichetat pe spotify - în funcție de perioadele din viața mea - cântece din perioada în care eram cu capul în nori ( blue), cântece strânse după ce capul a revenit pe umeri ( after madness), cântece pe care le ascultam intre 12-14 ani ( Berceni), cântece pentru spălat vase și făcut curățenie în casa ( turbo), cântece pentru mersul pe jos ( pasi). Și Michael. Uneori sunt intre Ray Lamontagne și Romica Puceanu, alteori ascult Dire Straits sau The Glorious Sons, habar nu am. Rodriguez când sunt pe punctul de a ceda nervos. Jack Savoretti când vreau să fug în lume. Am vrut să fiu ultragiata și firoscoasa și să scriu pe facebook că vai, auzi ce ascultā copiii ăștia, ce mizerii sinistre cu p…grasa, p….slaba… apoi mi-am adus aminte de mamaie care își făcea cruce când i-l arătam pe Michael Jackson. Ce o fi fost în sufletul ei când stătea în fata televizorului și ăla se freca cu mănușa lui aurie? De unde să știe ea că m-a dat pe spate concertul lui din 92 . Pur și simplu. Momentul ăla în care a cântat "Man în the mirror", pentru mine rămâne magic. Și nu, nu în genul Coldplay. Eram atât de tânără. Nu știam atunci cât sunt de tânără. Nimeni nu știe când e tânăr, cât e de tânăr. Aveam pe mine prima pereche de blugi din viață mea, cumpărată de la bișnițarii de pe Covaci, un pulovăr tricotat urat și eternul meu breton tăiat în baia de pe Moșilor cu forfecuță de unghii. Nici un ban în buzunar pentru multa vreme, biletul mi-l cumpărasem eu. În fata mea era un tip, doamne ce tip, l-am căutat cu disperare pe la toate petrecerile și nu l-am mai întâlnit niciodată. Știa toate versurile, știa toate mișcările, era frumos , era îmbrăcat într-o cămașă alba și deschisa în fata exact că Michael. Man în the mirror. Au trecut fix 32 de ani de la momentul ăla și încă îmi tresare inima când văd un tip în cămașă alba. Inima mea care e mai tânără decât sunt genunchii mei. Ne gândim cu disperare că epoca în care trăiesc copiii noștri este una a pierzaniei. Că ascultǎ muzicǎ proastǎ, că se droghează, că beau, că nu citesc, că nu dorm, că stau pe tiktok, că nu învață suficient, că nu intrǎ la liceele alea bune, că asculta trapanele, că nu își fac curat în camera și pot să continui așa la nesfârșit. Cel mai tare mă enervează la mine că judec în loc să înțeleg. Că nu mai sunt capabila de a observa detalii, că mă duc într-o zonǎ în care doar adevărul meu contează. Și absolut de fiecare data sunt lovita în moalele capului când descopăr că în ciuda a tot ceea ce eu cred că e dracul pe pământ, ei, copiii mei, îmi arata altceva. Că pot asculta muzica proasta din când în când fară ca asta să aibă un impact asupra lor. Că le fuge umărul pe o manea cum îmi fuge și mie şoldul când sunt la petrecerea de crăciun și dj-ul de la apollo bagǎ ochii tai. Că la fiecare party se trezesc că stiu toate versurile de la stop la bani, așa cum m-am pomenit că fac șnițele ascultând Johny Romano și strigând în ritmul cu care băteam carnea, mama n-am unde să fug că mă vede țiganii… Da,stiu, chiar așa sunt versurile… Îmi mai aratǎ că ascultǎ mult mai multǎ muzicǎ bunǎ, că se emoționează de fiecare data la Satie și că recunosc oriunde Radiohead și Green Days. Că merg la teatru și citesc filozofie. Că sunt infinit mai empatice decât sunt eu, că noțiunile de rasism, xenofobie și homofobie nu intra în vocabularul lor. Că sunt surprinzător de sigure pe ele. Că pot merge singure într-o duminica plicticoasa până la Brașov doar să mănânce lapte de pasare la Bistro de l’Arte. Maria. Singurǎ la masa. Că au citit Ion și Enigma Otiliei de-adevǎratelea și că pot face cronicǎ de film cu o adâncime care mă lasă mascǎ. Că mereu îmi oferă o alta perspectiva a lucrurilor. Nu stiu de unde am plecat. De la faptul că aș merge la toate concertele lumii. Că experiențele te șlefuiesc și iți aratǎ până la urmǎ cine ești și ce vrei. Că energia pe care o ai la un concert e egalatǎ de puține lucruri. Chiar și la Coldplay, unde am fost uluitǎ de cât de ușor treci drept un mare star și ce efect au luminițele colorate și cât de cool pare dulcele pr capitalist. Încă încerc să învăț pașii de la “Thriller”, uneori asta e marea problemǎ a vieții mele.

Limba engleza

 

 

Dacă m-ai fi ascultat, acum nu am fi stat in colțul ăsta de lume, străini de tot ce ne inconjoară, doar cu amintirile si pozele si cărțile pe care le-am cărat după noi, crezând că vom găsi in ele adevărul și fericirea și liniștea și bunătatea și apropierea de noi înșine, acei noi, așa cum am fost când eram singuri în garsoniera aia mică din Tineretului, unde atunci când era vânt, tabla de la acoperiș bătea ca un dangăt de clopot care ne amintea de bisericuța aia albă din sat, unde m-ai dus să-mi spui că mă vei iubi toată viața, viață pe care am inceput-o atunci, în vara aia ploioasă după ce ne-am dat examenele și când ne-am întâlnit întâmplător, tu nu mai erai cu tipa aia blondă după care înnebunise jumătate din București  când ieșeai cu ea in oraș,  dar ea voia să se mărite bine, nu concepea viața fără vilă și călătorii de trei ori pe an, atunci m-ai văzut pe mine in sfârșit, după un an intreg în care te urmăream cu privirea când jucai baschet și aveai părul vâlvoi și nu-mi doream decât să-mi trec mâna prin el și să  mă uit in ochii tăi, altceva nu voiam, dar uite, m-ai văzut și m-ai invitat la teatru, apoi ne-am plimbat în grădina Icoanei , unde mirosea a verde și a viață și unde ploaia cădea ca nebuna pe noi, care ne adăposteam sub ștreașina lipită de liceul vechi, unde maică-ta fusese profa mea de engleză, dar tu nu știai atunci amănuntul ăsta, ți-am povestit doar când m-ai dus la ea la cafea, cafea adusă în cești pictate, pe o tavă ținută de mâinile alea care gesticulau încontinuu, voind sa-și mascheze nervozitatea, nici nu voia să mă privească mai mult de cateva secunde, mă recunoscuse deja și gândul că voi veni des la ea in casă o făcea să răsucească ciucurii de la fața de masă, dar nu-I nimic, am să încerc să nu o deranjez prea mult, mai ales că nici nu știam prea bine engleză, dar i-am promis ca o să invat, aiurea, n-am invațat-o decât aici, in țara asta străină, unde am ajuns după ce ne-am săturat de muncă , de jegul din oraș și de taxe, dar atunci am continuat, eram tineri, ne-am iubit si am făcut copii, am râs și am sperat, apoi am inceput să nu ne mai vedem, ne ocoleam să nu se vadă dezamăgirea și tristețile, ne-am găsit câte ceva de făcut, tu te-ai apucat de sport, te ingrășasei un pic de când nu mai jucai baschet, nici părul nu mai era vâlvoi, iar eu nu mă mai uitasem de mult in ochii tăi, e drept că acum aveai ochelari, unii frumoși , cu ramă groasă, făcuți la doctorița aia cu care te-ai culcat, sigur că te-ai întors acasă, dar eu am știut după cum mi-ai zâmbit stingher când te-am întrebat cum a fost în delegație, m-am prefăcut că nu văd, aveam treabă, lucrurile mergeau din ce in ce mai bine la firmă, nu aveam timp de pierdut cu chestiile astea, nici nu erau importante, de fiecare dată te-ai intors acasă, de ce m-aș fi impacientat, aveam de deschis incă două sedii, un plan de urmat, uite, în sfârșit avem de toate, plecăm in city break-uri si pot să merg în sfârșit la masajul ăla balinez care costă cât salariul meu de pe vremea când eram stagiară, nu putem să ne oprim acum și să fim tineri și să ne iubim din nou, cine dracu se mai iubește după atâția ani de căsătorie, hai să ne concentrăm pe copii și să terminăm casa aia de la Văleni până nu îmbătrânim, că doar de aia o facem, să ne mutăm acolo la pensie și să grădinărim, nu să crăpăm de muncă, dar lucrurile iar s-au schimbat și a venit criza si am pierdut aproape tot, noroc că ai primit oferta asta generoasă și neașteptată,  care ne aducea o alta viață, una nouă și atunci am vândut tot și am plecat doar cu cărțile și pozele și deși te-am implorat luni intregi să nu vindem, să lăsăm totul așa câteva luni, nu ai vrut, așa că am plecat cu tine peste mări și țări, într-o țară ploioasă, așa cum a fost vara aia când m-ai dus la teatru și m-ai pupat sub streașina de lângă liceul unde mama ta preda engleza, imi aduc aminte de ea, parcă locuiește in capul meu, dar nu-I nimic, acum știu să vorbesc, dar nu-mi mai folosește la nimic, doar când merg la bisericuța aia albă din sat, care-mi aduce aminte de mine și de tine, de verde și de viața întreagă, rotundă.

La geam

La geam

Când a plecat prima oarā de acasā, Scândurā avea13 ani. Furase toți banii de întreținere pe care maică-sa îi ținea in volumul 2 din Torente.

Își îndesase două tricouri și niște pantaloni într-un rucsac verde , plus o sticlă de apă și niste sendvișuri.

În ziua aia de primăvară- pentru că fugea doar primăvara- când tot orașul mugea, când iți venea să fugi in pădure și să te tăvălești în pământul crud, a luat primul tren catre satul dintre dealuri și a ajuns spre seară in casa bunică-sii dinspre tată, o femeie prapadită, mică și slabă, care nu-l intreba niciodată, nimic. 

A stat două zile in care nu a vorbit cu nimeni, două zile in care a stat intins in livadă, urmarind norii. A mâncat doar niște branză sărată si cateva ouă aduse la prânz de mamaie Ana.

Scândură izbutea să se facă nevăzut si in cele mai deschise spatii.

Furase ani de zile portofele si marfă din magazinele inșirate in centru si nu fusese prins decât o dată, de o cucoană care-l dăduse pe mâna poliției.

Au chemat-o pe maică-sa să-l ia și singura amintire din ziua aia e cicatricea de pe frunte. Il izbise maică-sa cu inelul ăla obosit, rămas moștenire din neam in neam, fi-le-ar neamul de râs sa le fie.

Cand o să aibă bani o să-și facă acolo un tatuaj, a vazut el intr-o poză.

Un șarpe. 

Un șarpe răsucit care o să-i plece de sub tâmpla dreaptă.

Scândură are acum 17 ani si azi va pleca pentru ultima oară.

Nu mai vrea să vadă apartamentul ăsta  care miroase mereu a farmacie, nu mai vrea să vadă niciodată pomul  din fața geamului de la bucătarie si mai ales, nu mai vrea să o vadă pe maică-sa cat o trăi, să-i vadă ochii aia stinsi și gura pungă.

Nu era vina lui că idioata aia de soră-sa se intinsese sa rupă o creangă din pom. Nu era vina lui că scaunul de sub ea alunecase pe gresia urâtă si maronie , pe care maică-sa o spăla de două ori pe zi.

Când a coborât treptele sărind cate trei o dată, deja erau strânși vecinii.

Tanti Mia de la parter țipa si nu mai avea aer, domnul care ținea magazinul mic de vis a vis , stătea așezat pe bordură cu ochii inchisi, iar idioata de soră-sa avea o crengută inflorită in mână.

Nu-și mai amintește cu precizie ce a făcut atunci. Nimeni nu știe, poate pentru ca Scândură izbutește să se facă nevăzut. Dar știe cum a fost in lunile si anii următori.A furat și a mintțt, s-a bătut până la os, a băut până la uitare, s-a drogat și s-a lăsat de școală.

Venea acasă când nu mai izbutea să facă rost de bani, când nu mai pusese mâncare in gură de zile intregi, când hainele pe care le purta miroseau a hoit.

Maică-sa ii deschidea ușa și il primea fără să scoată un cuvânt. O ura atat de tare incât nu reușea să stea in aceeași incăpere, voia să o strângă de gât și să o audă urlând.

Intra in casa aia ca intr-un mormânt, iși intindea corpul in patul lui adolescentin și se prefăcea că doarme de câte ori se deschidea ușa.

Ar fi vrut să-i cuprindă capul in palme și sa i-l deschida, sa ii regleze ochii aia care nu-l vedeau, sa-i puna carne inapoi in inima.

Era convins ca oamenii se nasc cu un perete carnos pe dinauntru care pulseaza si respira si care e smuls bucata cu bucata, cu fiecare an ce trece pana ramane un perete de piatra. Asa crede ca sunt oamenii batrani, nu mai au nici inima, nici ficat, nici rinichi, doar un perete rece si scarbos pe care cresc licheni verzi si otraviti.

O singura data a vrut sa vorbeasca cu maica-sa , i-a atins mana si s-a uitat in ochii ei. Era in anul in care ea murise si in ziua aia urma sa implineasca 7 ani.

A deschis gura, dar nu a iesit de acolo nici un cuvant.

Cuvintele ieseau doar noaptea , cand deschidea geamul la bucatarie si intindea mana pana la creanga si repeta ca intr-un descantec stai aici, stai cu mine.

Apoi iesea pe strada si incerca sa uite.

Trenul e deja tras la linie.

Nu sunt ocupate decat doua scaune, un burtos slinos care mananca o branzoaica si o femeie tanara, cu ochi frumosi si unghii rosii.

O sa-i fure portofelul si o sa-i zambeasca.

Apoi o sa coboare in gara aia de peste munti, in orasul ala mic despre care a citit pe net. O sa care gramezi de moloz si o sa uite.

O sa uite si o sa se transforme in altcineva, o sa-si smulga carnea de pe dinauntru pana cand o sa gaseasca peretele de licheni.

Incearca sa doarma, dar cineva ii bate in geam.

E maica-sa, care tine in brate niste crengi de liliac.

Ii sopteste atat de incet incat cuvintele se izbesc de geam si se intorc.

Dar el le aude si le recunoaste: stai cu mine.

Stai aici.