Tra-pa-ne-le

Daca m-ar mai ține genunchii, aș merge la toate concertele lumii. Mi-aș lua bilete cu multe luni înainte și nici că mi-ar pasa dacǎ ar mai merge cineva cu mine. M-aș arunca în mulțime ca o vedetǎ și mi-aș face selfie-uri ca o psihopatǎ. Dorința asta de adrenalinǎ îmi vine din adolescențǎ, când eram nelipsitǎ de la cântările lui Păunescu de la Polivalentǎ sau de la PMT-ul lui Moțu. Eram șmecheră, chiar aveam pe vremea aia un iubit căruia toată lumea îi zicea Moțu. În universul lui părea imposibil să mai existe un alt Moțu, el fiind doar un băiat frumos și atât, cu mare lipici la fete. Porecla i se trăgea evident de la parul care îi venea mereu în ochi, așa îi spuneau bunica-sa și sora-sa, doua femei mititele și obsedate de curățenie, care îl priveau că pe un zeu și care făceau cea mai bunǎ plăcintă de dovleac. Eu, o superficialǎ de micǎ, îl purtam ca pe un trofeu în lungile plimbări pe Calea Moșilor. Ne-am despărțit într-o toamnǎ, fară prea mari remușcări, nu ne potriveam. Mi-a părut rău doar de plăcinta cu dovleac. Mă gândesc daca să scriu aici ce era PMT-ul și cine era Moțu. Cei de vârsta mea ar putea spune, hai, nu te da mare, toatǎ lumea știe de ei, am fost și noi acolo, ce, nu mai știi? Stăteam pe scările de la Bulandra cu gura căscată de doua ori pe săptămână și ajungeam acasă atât de fericita încât nu-mi pasa de certurile maica-mii. Ar trebui să am bunul simt și să-mi aduc aminte toate poveștile, înainte de a-I face viața un coșmar Mariei. Dar Maria nu l-a ascultat niciodată pe Moțu , de asta nu ar înțelege niciodată spaima mea când vine din Control sau de la un chef unde se pun trapanele. Că e trap și apoi vin și trapanelele, hop și ele, eu înțeleg doar partea cu “ nelele” , și îmi place să pronunț tra-pa-ne-le, mi se pare un cuvânt caraghios și cu ritm. Am început să scriu aici cu gândul la festivalul de la Costinești. Mi-au intrat pe tiktok niste secvențe de acolo, cu chiloții în vine ai lui Khalifa Wiz (!). Nu zic nimic de joint, joint-uri sunt în toate liceele, în toate parcurile, în toate cluburile, la toate balurile bobocilor. Să nu fim ipocriți. Mă gândeam totuși de ce m-am enervat? Că se trăgea de prohab și că sārea că un țap logodit? Că nu are noimā ce cantā? Că nu are voce? Cine mai are voce în ziua de azi și cine mai cantā cu adevărat? Că am îmbătrânit și că nu înțeleg muzica din ziua de azi? Că mi-e ciuda că mă doare spatele și că azi ar fi trebuit să fiu la EC dar nu am vrut să dorm în cort? Ascult muzica în fiecare zi, am grupat și etichetat pe spotify - în funcție de perioadele din viața mea - cântece din perioada în care eram cu capul în nori ( blue), cântece strânse după ce capul a revenit pe umeri ( after madness), cântece pe care le ascultam intre 12-14 ani ( Berceni), cântece pentru spălat vase și făcut curățenie în casa ( turbo), cântece pentru mersul pe jos ( pasi). Și Michael. Uneori sunt intre Ray Lamontagne și Romica Puceanu, alteori ascult Dire Straits sau The Glorious Sons, habar nu am. Rodriguez când sunt pe punctul de a ceda nervos. Jack Savoretti când vreau să fug în lume. Am vrut să fiu ultragiata și firoscoasa și să scriu pe facebook că vai, auzi ce ascultā copiii ăștia, ce mizerii sinistre cu p…grasa, p….slaba… apoi mi-am adus aminte de mamaie care își făcea cruce când i-l arătam pe Michael Jackson. Ce o fi fost în sufletul ei când stătea în fata televizorului și ăla se freca cu mănușa lui aurie? De unde să știe ea că m-a dat pe spate concertul lui din 92 . Pur și simplu. Momentul ăla în care a cântat "Man în the mirror", pentru mine rămâne magic. Și nu, nu în genul Coldplay. Eram atât de tânără. Nu știam atunci cât sunt de tânără. Nimeni nu știe când e tânăr, cât e de tânăr. Aveam pe mine prima pereche de blugi din viață mea, cumpărată de la bișnițarii de pe Covaci, un pulovăr tricotat urat și eternul meu breton tăiat în baia de pe Moșilor cu forfecuță de unghii. Nici un ban în buzunar pentru multa vreme, biletul mi-l cumpărasem eu. În fata mea era un tip, doamne ce tip, l-am căutat cu disperare pe la toate petrecerile și nu l-am mai întâlnit niciodată. Știa toate versurile, știa toate mișcările, era frumos , era îmbrăcat într-o cămașă alba și deschisa în fata exact că Michael. Man în the mirror. Au trecut fix 32 de ani de la momentul ăla și încă îmi tresare inima când văd un tip în cămașă alba. Inima mea care e mai tânără decât sunt genunchii mei. Ne gândim cu disperare că epoca în care trăiesc copiii noștri este una a pierzaniei. Că ascultǎ muzicǎ proastǎ, că se droghează, că beau, că nu citesc, că nu dorm, că stau pe tiktok, că nu învață suficient, că nu intrǎ la liceele alea bune, că asculta trapanele, că nu își fac curat în camera și pot să continui așa la nesfârșit. Cel mai tare mă enervează la mine că judec în loc să înțeleg. Că nu mai sunt capabila de a observa detalii, că mă duc într-o zonǎ în care doar adevărul meu contează. Și absolut de fiecare data sunt lovita în moalele capului când descopăr că în ciuda a tot ceea ce eu cred că e dracul pe pământ, ei, copiii mei, îmi arata altceva. Că pot asculta muzica proasta din când în când fară ca asta să aibă un impact asupra lor. Că le fuge umărul pe o manea cum îmi fuge și mie şoldul când sunt la petrecerea de crăciun și dj-ul de la apollo bagǎ ochii tai. Că la fiecare party se trezesc că stiu toate versurile de la stop la bani, așa cum m-am pomenit că fac șnițele ascultând Johny Romano și strigând în ritmul cu care băteam carnea, mama n-am unde să fug că mă vede țiganii… Da,stiu, chiar așa sunt versurile… Îmi mai aratǎ că ascultǎ mult mai multǎ muzicǎ bunǎ, că se emoționează de fiecare data la Satie și că recunosc oriunde Radiohead și Green Days. Că merg la teatru și citesc filozofie. Că sunt infinit mai empatice decât sunt eu, că noțiunile de rasism, xenofobie și homofobie nu intra în vocabularul lor. Că sunt surprinzător de sigure pe ele. Că pot merge singure într-o duminica plicticoasa până la Brașov doar să mănânce lapte de pasare la Bistro de l’Arte. Maria. Singurǎ la masa. Că au citit Ion și Enigma Otiliei de-adevǎratelea și că pot face cronicǎ de film cu o adâncime care mă lasă mascǎ. Că mereu îmi oferă o alta perspectiva a lucrurilor. Nu stiu de unde am plecat. De la faptul că aș merge la toate concertele lumii. Că experiențele te șlefuiesc și iți aratǎ până la urmǎ cine ești și ce vrei. Că energia pe care o ai la un concert e egalatǎ de puține lucruri. Chiar și la Coldplay, unde am fost uluitǎ de cât de ușor treci drept un mare star și ce efect au luminițele colorate și cât de cool pare dulcele pr capitalist. Încă încerc să învăț pașii de la “Thriller”, uneori asta e marea problemǎ a vieții mele.