M-a apucat disperarea.
Ar fi prima oară când greșesc.
Stau aici,pe balconul acestui bloc cenușiu,având in fața mea geamul care dă în sufragerie.Balconul e destul de mare și încăpător.Dacă fac doi pași in spate,mă lovesc de jardinierele in care sunt câteva flori uscate si necurățate.Mă uit peste balustradă si văd orașul murdar,năclăit si plin de zoaie.
Dincolo de perdeaua albă,in sufrageria mică,le zăresc capetele aplecate deasupra mesei.Se uită din când in când unul către celălalt,fără să-și vorbească.Fetița scrie si iși ține o suvița răsucită intre degete.E blondă și are o pijama verde.Nu am suportat niciodată culoarea asta.Nu stiu de ce,Habar nu am.Probabil ca mă duce cu gândul la primavară,la soare,la viată.
Nu,nu am gresit.Am ajuns unde trebuia.Uite-l.Nu prea inalt,subtiratec,cu figura ascutită,melancolică,cu șuvițele satene care-i cad mereu peste fată,cu degete nervoase care împung când si când aerul.
Acum,tot ce am de făcut este să astept.
Stau la pândă pe balconul rece si mă uit la ei.Imi face plăcere sa-i privesc,o să mi-i amintesc multă vreme așa cum sunt acum,ca intr-o poză veche.Vorbesc prostii.O să-i uit,ca pe toti ceilalti.
Până ce timpul lui se va sfârsi,imi fac de lucru pe balcon.Mă-ntorc cu fața spre oraș și mă uit la oameni.Sunt prea sus să le pot distinge chipurile,dar nici nu e nevoie,ii știu pe fiecare-n parte.Copacii goi își scurg crengile pline de apă și chiciură peste ei,peste viețile lor,peste mâinile lor înghețate,peste gențile lor pline cu nimicuri,peste mașinile lor.Se grăbesc către case ca niște vietăți mici și speriate și nu-și doresc decăt sa doarmă.să mănânce,să viseze.Să viseze.
Imi place ora asta a zilei.Simt până si aerul rece si tăios,care biciuiește fețe și care face ca orașul ăsta să capete un aer resemnat.
Nimeni nu mă vede,nimeni nu se oprește nici măcar o secundă.Și chiar dacă ar face-o,ce-ar vedea?Doar ploaia care cade nesfărsit,cu întrebările ei nepuse.
Vuietul străzii nu contenește deloc.Claxoanele astea mă obosesc cumplit și trebuie să incep să mă gândesc cum să-i spun.Plec de la fereastra balconului și mă întorc din nou către sufragerie.
Perdeaua albă stă nemișcată.Îl văd totuși pe el,așezat in fotoliu,cu ceafa și umerii încordați.Nu știu ce tot face.Își cântărește șansele,caută o variantă,chiar dacă știe că nu există.Aș vrea să-l întreb dacă la fel ar face și data viitoare,dacă ar merge pe aceleasi cărări,dacă l-ar bântui aceleași visuri...dacă ar putea sa faca altfel...dar nu pot.Sunt doar o umbră ascunsă intr-un balcon plin de flori veștejite.
Se ridică și străbate camera cu pași mici.Pe masă văd o bucată de hârtie.Mă uit din nou și văd că de fapt e un avion.Un avion din hărtie.Bărbatul se mișcă incet și își plimbă privirea peste lucruri.Canapeaua și fotoliile.Masa de lucru.Bradul.pe care nici acum nu l-au scos.Coji de portocale,Nu-i trezesc nici o amintire.E atât de obosit și știe că nu va gasi niciodată un loc care să-l primească.Ridică avionul de pe masă și-l încearcă.Uite,nu și-a pierdut îndemânarea.Încă știe cum să-i indoaie aripile ca să zboare drept.Și lin.E avionul lui perfect și asta pare să-i lumineze fața.
Eu cred că știe.Știe de prea multă vreme,ca să-l mai pot lua prin surprindere.Se preface de atâția ani,încăt se miră și el cum de nu-i crapă fața de la zâmbetul lui de specialist,tată,soț,coleg și ce alte măști o mai avea prin costumele lui de firmă.
Când era mai tanăr,nu știa că viața poate avea gustul ăsta de metal ruginit.Zbura de colo, colo,năuc ca avionul ăsta mic și turtit.Știa cum e să zbori.Nu-i nimic,a incercat doar.S-a străduit doar.
Fetița cu păr blond dă buzna in cameră și face salturi,se răsucește ca o veritabilă atletă.Se uită spre el zambind.E și zâmbetul lui acolo,in colțurile gurii ei.Vede asta.Ii zămbește si el de pe aripa avionului și o urmărește cu privirea....
In cameră e acum aproape întuneric.Perdeaua albă,ca o cortină intr-un teatru,se dă la o parte.Stăm față in față.Se uită la mine cu ochii lui verzi.Nu știam că sunt verzi.Nu-mi place verdele,dar v-am mai spus asta nu-i așa?
Îmi izbește obrazul dintr-o dată.Ciudat,nu mă doare,e ceva ca o fâlfâire,ca o aripă,ca o bătaie de pleoapă.Trece pe langă mine si ploaia il inghite.
Mă uit spre cer și pe deasupra orașului,zboara lin avionul de hârtie.
Mă scufund in noapte și-ncerc să-l prind.
Ar fi prima oară când greșesc.
Stau aici,pe balconul acestui bloc cenușiu,având in fața mea geamul care dă în sufragerie.Balconul e destul de mare și încăpător.Dacă fac doi pași in spate,mă lovesc de jardinierele in care sunt câteva flori uscate si necurățate.Mă uit peste balustradă si văd orașul murdar,năclăit si plin de zoaie.
Dincolo de perdeaua albă,in sufrageria mică,le zăresc capetele aplecate deasupra mesei.Se uită din când in când unul către celălalt,fără să-și vorbească.Fetița scrie si iși ține o suvița răsucită intre degete.E blondă și are o pijama verde.Nu am suportat niciodată culoarea asta.Nu stiu de ce,Habar nu am.Probabil ca mă duce cu gândul la primavară,la soare,la viată.
Nu,nu am gresit.Am ajuns unde trebuia.Uite-l.Nu prea inalt,subtiratec,cu figura ascutită,melancolică,cu șuvițele satene care-i cad mereu peste fată,cu degete nervoase care împung când si când aerul.
Acum,tot ce am de făcut este să astept.
Stau la pândă pe balconul rece si mă uit la ei.Imi face plăcere sa-i privesc,o să mi-i amintesc multă vreme așa cum sunt acum,ca intr-o poză veche.Vorbesc prostii.O să-i uit,ca pe toti ceilalti.
Până ce timpul lui se va sfârsi,imi fac de lucru pe balcon.Mă-ntorc cu fața spre oraș și mă uit la oameni.Sunt prea sus să le pot distinge chipurile,dar nici nu e nevoie,ii știu pe fiecare-n parte.Copacii goi își scurg crengile pline de apă și chiciură peste ei,peste viețile lor,peste mâinile lor înghețate,peste gențile lor pline cu nimicuri,peste mașinile lor.Se grăbesc către case ca niște vietăți mici și speriate și nu-și doresc decăt sa doarmă.să mănânce,să viseze.Să viseze.
Imi place ora asta a zilei.Simt până si aerul rece si tăios,care biciuiește fețe și care face ca orașul ăsta să capete un aer resemnat.
Nimeni nu mă vede,nimeni nu se oprește nici măcar o secundă.Și chiar dacă ar face-o,ce-ar vedea?Doar ploaia care cade nesfărsit,cu întrebările ei nepuse.
Vuietul străzii nu contenește deloc.Claxoanele astea mă obosesc cumplit și trebuie să incep să mă gândesc cum să-i spun.Plec de la fereastra balconului și mă întorc din nou către sufragerie.
Perdeaua albă stă nemișcată.Îl văd totuși pe el,așezat in fotoliu,cu ceafa și umerii încordați.Nu știu ce tot face.Își cântărește șansele,caută o variantă,chiar dacă știe că nu există.Aș vrea să-l întreb dacă la fel ar face și data viitoare,dacă ar merge pe aceleasi cărări,dacă l-ar bântui aceleași visuri...dacă ar putea sa faca altfel...dar nu pot.Sunt doar o umbră ascunsă intr-un balcon plin de flori veștejite.
Se ridică și străbate camera cu pași mici.Pe masă văd o bucată de hârtie.Mă uit din nou și văd că de fapt e un avion.Un avion din hărtie.Bărbatul se mișcă incet și își plimbă privirea peste lucruri.Canapeaua și fotoliile.Masa de lucru.Bradul.pe care nici acum nu l-au scos.Coji de portocale,Nu-i trezesc nici o amintire.E atât de obosit și știe că nu va gasi niciodată un loc care să-l primească.Ridică avionul de pe masă și-l încearcă.Uite,nu și-a pierdut îndemânarea.Încă știe cum să-i indoaie aripile ca să zboare drept.Și lin.E avionul lui perfect și asta pare să-i lumineze fața.
Eu cred că știe.Știe de prea multă vreme,ca să-l mai pot lua prin surprindere.Se preface de atâția ani,încăt se miră și el cum de nu-i crapă fața de la zâmbetul lui de specialist,tată,soț,coleg și ce alte măști o mai avea prin costumele lui de firmă.
Când era mai tanăr,nu știa că viața poate avea gustul ăsta de metal ruginit.Zbura de colo, colo,năuc ca avionul ăsta mic și turtit.Știa cum e să zbori.Nu-i nimic,a incercat doar.S-a străduit doar.
Fetița cu păr blond dă buzna in cameră și face salturi,se răsucește ca o veritabilă atletă.Se uită spre el zambind.E și zâmbetul lui acolo,in colțurile gurii ei.Vede asta.Ii zămbește si el de pe aripa avionului și o urmărește cu privirea....
In cameră e acum aproape întuneric.Perdeaua albă,ca o cortină intr-un teatru,se dă la o parte.Stăm față in față.Se uită la mine cu ochii lui verzi.Nu știam că sunt verzi.Nu-mi place verdele,dar v-am mai spus asta nu-i așa?
Îmi izbește obrazul dintr-o dată.Ciudat,nu mă doare,e ceva ca o fâlfâire,ca o aripă,ca o bătaie de pleoapă.Trece pe langă mine si ploaia il inghite.
Mă uit spre cer și pe deasupra orașului,zboara lin avionul de hârtie.
Mă scufund in noapte și-ncerc să-l prind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu