Timpul imperfect ( text scris acum doi ani)

Anul ăsta împlinesc 57 de ani. Arată ciudat și când scrii și când pronunți. Practic, am încă 16 ani și nu vreau să mă gândesc mai departe. Sunt născută și crescuta în București, îmi umbla prin vene toate străzile, parcurile, cinematografele, cârciumile. Oh, da, cârciumile alea mici și pline de fum, de râsete și de vinul casei. Șuetele cu prietenii când nu aveam telefoane mobile care să fie o prelungire a mâinii. Când ne știam mișcările și privirile și când nu era nevoie de un mesaj pe whats up în care să spunem cum ne simțim. M-am revăzut zilele trecute cu doua dintre cele mai vechi prietene, după mulți ani și am vrut să mergem pe urmele tinereții noastre, într-un București cu miros de primăvară, schimbat și totuși același, în care ne-am căutat pe noi și nu am mai găsit nimic. Prin anii 92 mergeam la Casa Țărănească, un restaurant mic, la intersecția străzilor Călușei cu Traian, o casă mica, din alte vremuri, unde se manca decent și unde veneau uneori lăutari care știau ce cantă și de ce, care te trimiteau direct în anii 40, oameni care cântau cu plăcere, învârteau țambalul cu măiestrie și mai ales te citeau dintr-o ochire, știau pe loc ce melodie trebuie să auzi în momentul ăla. La mesele alea întinse ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, ne-am certat și împăcat. Începeau seara, pe la 7 și terminam în zorii zilei, când ajungea fiecare pe la joburi sau, cei mai norocoși, la somn. Nu țineam diete, nimeni nu avea intoleranță la gluten, nu făceam fasting și în general apetitul nostru era prilej de bucurie pentru bucătari. Multe grătare, mici și cârnați se aliniau pe mesele noastre, aperitive ca pe vremea “ ceaiurilor” de apartament, platouri cu brânzeturi și mizilicuri, nelipsiții papanași și uneori cate o felie de tort, cu crema de ciocolata din belșug. Nu era în menu nimic “ reinterpretat”, știai ce mănânci, nu aveai nevoie de explicații. Chelnerii ne știau deja după nume, știau ce preferințe avem, ce vin bem, cât ținem la băutură și nu am simțit niciodată că și-ar dori să plecam ca să facă curat și să închidă. Practicam asta de câteva ori pe an, de câte ori veneau prietenii noștri stabiliți în străinătate. Plecaseră când erau foarte tineri, își lăsaseră aici iubirile începute, colegii de scoală, mirosul de liliac din capătul străzii, merdenelele din Amzei, drumul de la scoală acasă, parcurile și filmele de la cinemateca de pe Eforie. În fiecare an veneau să caute un acasă pe care nu l-au regăsit niciodată în partea cealaltă. Câteodată ne mutam la Nicorești, pentru celebrele coaste de porc. Pe vremea aia, cel mai râvnit loc era la subsol, nu înțeleg nici acum cum reușeam să ne strângem atâția oameni, cum țineam legătură fară telefoane mobile și fară programări în agenda. Deodată, eram toți în jurul mesei și ce a trecut dincolo de toți acești ani, este sentimentul profund de prietenie dintre noi. Era acolo, intre noi, tangibil, ceva ce nu am mai regăsit decât foarte rar în anii următori. În afară de obișnuitele agape, ne plăcea să luăm orașul la picior, să traversăm încet străzile, să ne uităm la case și la oameni. Nu ne grăbeam, aveam impresia că timpul va fi mereu de partea noastră și că nimeni nu o să ne zorească vreodată, că ceasul de la mană e doar un simplu accesoriu. Uneori, când căldurile erau insuportabile, ne refugiam în curtea unui amic care stătea pe la P-ta Domenii, și stăteam sub bolta de vie până spre dimineață, bând șprițuri reci cu sifon, sub privirile amuzate ale părinților lui, profesori amândoi, care se retrăgeau încet la un moment dat, neștiind dacă să ne țină un discurs moralizator sau să ne lase în pace. Îmi mai amintesc conversațiile noastre pline de umor, cuvinte și expresii folosite doar de noi, că într-un cod nescris. Tăcerile confortabile în care știai că totul e bine pe lume. Bucureștiul era într-o continuă transformare. Ni se părea un décor perfect pentru visurile pe care le aveam. Așa tembel cum a fost mereu orașul asta, întotdeauna l-am simțit cinsit cu tine, iți dădea ceva ce iți acoperea nevoile și dorințele. Piața Romană, la coloane, un loc perfect pentru întâlniri, Cișmigiul romantic în serile de vară, străduțele din jurul Parcului Ioanid, treptele de la Național, drumul pe jos dinspre Herăstrău și centru. Cât de mult te lași schimbat de locul în care trăiești? Mult. Văd asta de câte ori ne întâlnim, noi, cei care am fost tineri și care acum suntem împrăștiați prin lume. Unii au rigoarea nemțească și vor să știe de dimineață care e programul pentru toată ziua, alții caută cu înverșunare cele mai bune restaurante să nu care cumva să aibă vreo surpriză, toți vor cazări în centru, în apartamente mari și confortabile. Bucureștiul nu ne mai folosește ca pe vremuri. Poate e înaintarea în vârstă care vine cu tabieturi și răsfățuri pe care altădată nu le aveam? Sau poate farmecul orașului a pălit și căutam să înlocuim senzația de bine cu momente mici de placere? Nu aveam mall-uri. Scriu asta și mă bucur. Înainte de 1999 nu exista nici un mall. Singurul “ mall” era magazinul Obor. Și la concurență, magazinul Victoria. În centrul vechi nu țin minte să fi fost vreodată în anii ăia. Când Bucureștiul era copt de căldură, dădeam o fugă până la Sinaia sau la Mamaia. Și acum, la atâția ani distanta simt că începe sezonul doar după o vizita scurta pe malul marii sau o cafea la restaurantul de vis a vis de Peleș. Să fie tinerețea singura care iți colorează viața? Să fie amintirile mai importante decât prezentul? Devenim nostalgici și în egala măsură cinici ca un Jap Gambardella? Căutam neîncetat frumusețea și când nu o găsim strângem bucățele de viață bună, pe care le găsim ici și colo și le păstram cu sfințenie pentru a trece mai ușor prin momentele de deznădejde? Se pierd prieteniile de o viață pentru că ne schimbam comportamentele și nu mai găsim liantul care să ne aducă împreună și să reușim să ne dezgolim sufletele cu aceeași inocenta ca în tinerețe? Suntem tributarii tabieturilor pe care le dezvoltăm pe măsură ce înaintăm în viață? Sau tinerețea este cea care ne face să spunem ce gândim fară să ne fie teama că vom fi judecați? La ultima întălnire cu prietenele mele diferențele de gusturi și tabieturi au fost un obstacol în comunicare. Nu mai mâncam la fel, nu mai bem la fel, nu ne mai mișcam la fel. Ne trezim la ore total diferite și asta face că ziua să curgă greu. Una vrea că în casă să fie cald, alta vrea să fie 16 grade. Una vrea să meargă în club, alta vrea ca la 10 să fie în pat cu o demachiere impecabilă în prealabil și cu un ceai de plante pe noptieră. Apoi vin fricile și fobiile, sensibilitățile la glume și la ironii pe care nu le mai primești senin, ci le consideri de-a dreptul jigniri. Avem impresia că mai avem 20 de ani și vrem și ne dorim să retrăim zilele luminoase de atunci, doar că realitatea te face nu doar să-l privești pe celalalt diferit ci să-ți pui întrebările alea incomode despre tine. Am făcut alegerile corecte în viață? Aș fi putut să trăiesc diferit? Îmi revine în minte o scena trăita acum peste 35 de ani, când într-o noapte de vara stăteam toate trei pe balconul unui hotel, în fata marii și priveam cerul și una dintre noi a spus: oare ce o să simțim când o să fim bătrâne? Cum o să fim? A rămas cu mine seara aia și îmi dau seama că pe balconul din ziua de azi suntem și fetele de atunci și femeile de acum și bătrânele de mâine. E cam aglomerat, dar e un exercițiu bun pe care îl putem face din când în când. Momentele noastre de reconectare au fost atunci când ne-am pus întrebarea daca am fost și daca suntem mame bune. M-a înduioșat și enervat în egala măsură că din tot ce suntem noi că ființe umane și că toată călătoria noastră prin viață are ca unitate de măsură capacitatea noastră de a fi sau a nu fi mame bune, orice o însemna asta. Dacă fetele care se uitau la stele și își imaginau viața într-un fel , pot fi judecate prin ceea ce au ajuns copiii lor, nu mă simt deloc fericită cu această perspectivă. Noi, căldura noastră, inteligența noastră, demonii noștri pe care încercăm să îi îmblânzim zilnic, prostia noastră, vulnerabilitățile noastre, iubirile noastre pierdute, iubirile noastre câștigate, din toate astea ce rămâne? Nu stiu să răspund la întrebarea asta încă. Mai am nevoie să stau cu fata către stele, pe un balcon în fața mării, să mă iau de mana și să mă plimb pe străzile din `București, să mai beau un vin într-o cârciumă mică și mai stăm de vorbă. Copiii sunt bine.